Montajele gen orgă de lumini, lumină dinamică sau stroboscopică (flasher) etc. i-au atras întotdeauna pe tinerii constructori amatori, iar acum interesul pentru acestea a sporit chiar, îndeosebi datorită înmulțirii locurilor și localurilor publice de agrement cu muzică și dans.
Începătorilor, care nu dispun de prea multe piese și mai ales de componente specializate (ce permit la ora actuală realizarea unor jocuri de lumini de “efecte” deosebite), le sugerez alăturat o variantă foarte simplă de lumină modulată prin semnale sonore. Este vorba – repetăm și pentru tot despre un fel de orgă de lumini, dar care are un singur canal și a cărei acționare se realizează direct prin semnale acustice, adică fără a necesita racordarea electrică la sursa programului muzical. Ea poate fi comandată, prin urmare, de orice fel de sursă sonoră, nu neapărat redată prin traductoare electroacustice, inclusiv de voce (vorbire, cântec), instrumente muzicale clasice, zgomote, vibrații mecanice etc.
Instalația luminoasă poate cuprinde o ghirlandă cu mai multe becuri de rețea, L1…Ln (preferabil de putere redusă, până la 60 W fiecare), conectate în paralel și alimentate prin intermediul unui triac adecvat de la tensiunea alternativă a rețelei (fig. 1). Ca variantă operațională, se pot comanda și ghirlande de beculețe înseriate, având tensiunea însumată tot de 220 V (din acelea care se instalează în bradul de Crăciun), montând eventual mai multe astfel de ghirlande în paralel (fig. 2). Fiecare ghirlandă în parte va cuprinde becuri de același tip, de tensiune joasă, astfel încât suma tensiunilor nominale să fie de cel puțin 220 V (de exemplu, 9-10 beculețe de 26 V / 0,1 A sau 20 de beculețe de 12 V / 0,2 A etc.).
Comanda pe poarta g a triacului, în vederea amorsării acestuia și, implicit, a aprinderii becurilor, se dă obligatoriu sub formă electrică, deci va trebui să utilizăm un traductor acustico-electric, gen microfon, urmat de un amplificator adecvat (în funcție de sensibilitatea maximă dorită, de curentul de amorsare al exemplarului de triac, ca și de tipul traductorului folosit). În plus, vom mai avea nevoie de un mic alimentator cu tensiune continuă joasă, de cca 9-12 V la orientativ 30-100 mA, pentru alimentarea (pre)amplificatorului menționat.
Varianta propusă în figura 3, concepută și experimentată cu rezultate foarte bune de autor, a plecat de la ideea simplității maxime, îmbinată cu dezideratul firesc al unui cost cât mai redus. Astfel, am preferat să folosesc pe post de traductor (microfon) un difuzor de radiorecepție, adică având încorporate în casetă transformatorul adaptor de impedanță și potențiometrul de reglare a volumului. Pe lângă facilitatea menționată (utilă în aplicația de față), costul redus și randamentul foarte bun, avem astfel gata rezolvată și problema delicată a cutiei, căci întregul modul electronic – mai puțin instalația becurilor, evident – poate fi amplasat în caseta difuzorului de radioficare, la multe din modelele existente actual.
La rândul său, preamplificatorul a fost „rezolvat” expeditiv, cu două tranzistoare uzuale, de preferință însă a fi sortate în prealabil pentru factor beta cât mai mare (orientativ peste 400-450 pentru T1, respectiv peste 150 pentru T2). Această condiție devine mai puțin restrictivă dacă amatorul are posibilitatea să sorteze un triac cu curentul de amorsare pe poartă redus, ajustând corespunzător și valoarea rezistenței R5. De pildă, pentru o tensiune de alimentare (dictată de D2 și C2) de cca 12 V, valorile maxime pentru R5 pot varia între cca 120 ohmi și 470 ohmi sau chiar mai mult, în funcție de sensibilitatea triacului. Fac aici o paranteză destinată celor avizați, menționând că am ales varianta de „negativare” a porții în raport cu „catodul” triacului, pentru a preîntâmpina riscul funcționării pe o singură alternantă (multe din triacele uzuale au funcționarea negarantată în cadranul IV), ca și pentru asigurarea sensibilității maxime de comandă.
Din potențiometrul P1, care asigură polarizarea statică a bazei lui T1, se aduce montajul în imediata vecinătate a pragului de aclanșare în condiții de „liniște” (sau pentru nivelul dorit de intensitate sonoră de „fond”). La apariția semnalului sonor „util”, captat de difuzor și eventual atenuat corespunzător din potențiometrul P2 aferent, baza lui T1 primește, via C1 (0,1 – 1 uF, nepolarizat), o negativare suplimentară, care duce în final la amorsarea triacului și implicit la aprinderea instantanee a becurilor L.
În fine, alimentatorul cu tensiune continuă a fost și el ales după același considerent de simplitate + cost redus, principiul său fiind deja cunoscut cititorilor din articolele recente de la această rubrică. Substituirea transformatorului de rețea printr-un condensator serie, C2 (nepolarizat, cu tensiunea nominală de cel puțin 400 V și cu valoarea tatonată experimental între 0,22 uF și 1 uF) prezintă avantaje incontestabile în ceea ce privește gabaritul și costul, ca să nu mai vorbim de accesibilitate. În schimb, acesta ridică probleme cunoscute de periculozitate, mai ales pe parcursul experimentării montajului de către constructorii începători. Motiv pentru care se cuvine reamintită obligația de a evita atingerea cu mâna (sau indirect, prin intermediul unor ustensile metalice) a oricărei părți a montajului, atât timp cât acesta se află conectat la rețea. Chiar și în varianta finală se vor avea în vedere precauții de acest gen, prin izolarea corespunzătoare a tuturor „părților” ce pot fi atinse eventual de către un utilizator neavizat.
